Hey! Zilele trecute am facut curat prin niste cutii vechi, iar acolo am gasit o scurta poveste pe care am scris-o cand aveam 16 ani :). Stiu ca n-am mai publicat astfel de articole, insa pentru toate exista un inceput. "Balonasul de sapun" a luat nastere in clasa a X-a, la o ora de psihologie, cand a trebuit sa ne imaginam lumea prin ochii unui element din natura, iar intinderea lucrarii sa fie de aproximativ o pagina A4.Tin minte ca am luat si note :)). Mi-a facut placere sa-mi recitesc "capodopera", insa am constatat ca atunci eram mult mai optimista si idealista. Am lasat-o exact cum am predat-o, n-am facut nicio modificare.
Sunt un balonas de sapun
M-am nascut odata cu rasuflarea unui copil. Eram mic, neinsemnat, dar, pentru o clipa, i-am provocat bucurie atunci cand m-am inaltat si am inceput sa plutesc lin. Pentru ca asta face un balonas. Un balonas de sapun, sa fiu mai exact. Odata ce m-am ridicat, am inceput sa vad lumea tot mai mica, astfel incat casele, ogoarele, masinile pareau niste cutiute, oamenii niste furnici, iar soselele ca niste firicele mici de apa. Pe masura ce mai inaltam, ma apropiam de nori. Era o senzatie de nedescris. Acum, parca, nu mai pluteam, ci alunecam incet pe covorul pufos. Vantul adia usor si ma ajuta sa inaintez, dar o pala mai puternica m-a facut sa ma departez de dansul fascinant al norilor. Zborul unei pasari grabite mi-a schimbat drumul si, dupa ce am reusit sa-mi revin din sperietura, am inceput sa cobor lin. Nu m-am ingrijorat deloc, chiar ma bucuram sa ajung de unde am plecat. Era fascinant sa privesti lumea mai de aproape. Poate chiar puteam sa intalnesc un alt balonas de sapun, sa-i pot spune ce drum frumos am parcurs, sa-l indemn sa pluteasca si el spre fantasticii nori. M-am bucurat in zadar, nu numai ca nu am intalnit un balonas, ci acolo mi-a fost sfarsitul. Prima fiinta pe care am intalnit-o a fost un copil, care avea cam aceeasi varsta cu acela ce m-a eliberat si mi-a dat dreptul sa zbor, sa ma bucur de natura, sa ma bucur de viata. Dar, spre deosebire de primul, acesta m-a prins intre palme... si am disparut. Au ramas doar doua mici urme de apa, care erau lacrimile mele.
Acum intrebarea e: cum de pot povesti? Foarte simplu: urmele de apa au cazut pe pamant. Soarele le-a incalzit pana s-au evaporat, m-am ridicat, impreuna cu alti vapori am format un nor. Apoi, am cazut sub forma de ploaie intr-un mic pahar uitat pe undeva. A doua zi a venit un copil cu o mica bucata de sapun. Vazand ca paharul s-a umplut de ploaie, a inceput sa faca balonase si pentru a doua oara am inceput sa plutesc in acelasi mod. Si asta se intampla de fiecare data dupa ce ploua. Dar ma intreb cateodata ingrijorat:" Ce se va intampla cu mine cand COPILUL va creste?" si ma linistesc imediat: " Voi gasi altul cu sufletul la fel de bun."
Asta a fost povestioara :). Sper ca v-a placut, chiar daca nu e la nivelul fratilor Grimm, care, mie cel putin, mi-au inveselit copilaria. Imi aduc aminte ca am scris-o cu foarte mare placere, mi-a placut mult tema.
Tot ieri am gasit ceva intr-un fel foarte amuzant, pentru ca are oarecum legatura cu acest blog. O sa va arat despre ce e vorba, insa trebuie mai intai sa fac poza :)).
Kissez!
Sunt un balonas de sapun
M-am nascut odata cu rasuflarea unui copil. Eram mic, neinsemnat, dar, pentru o clipa, i-am provocat bucurie atunci cand m-am inaltat si am inceput sa plutesc lin. Pentru ca asta face un balonas. Un balonas de sapun, sa fiu mai exact. Odata ce m-am ridicat, am inceput sa vad lumea tot mai mica, astfel incat casele, ogoarele, masinile pareau niste cutiute, oamenii niste furnici, iar soselele ca niste firicele mici de apa. Pe masura ce mai inaltam, ma apropiam de nori. Era o senzatie de nedescris. Acum, parca, nu mai pluteam, ci alunecam incet pe covorul pufos. Vantul adia usor si ma ajuta sa inaintez, dar o pala mai puternica m-a facut sa ma departez de dansul fascinant al norilor. Zborul unei pasari grabite mi-a schimbat drumul si, dupa ce am reusit sa-mi revin din sperietura, am inceput sa cobor lin. Nu m-am ingrijorat deloc, chiar ma bucuram sa ajung de unde am plecat. Era fascinant sa privesti lumea mai de aproape. Poate chiar puteam sa intalnesc un alt balonas de sapun, sa-i pot spune ce drum frumos am parcurs, sa-l indemn sa pluteasca si el spre fantasticii nori. M-am bucurat in zadar, nu numai ca nu am intalnit un balonas, ci acolo mi-a fost sfarsitul. Prima fiinta pe care am intalnit-o a fost un copil, care avea cam aceeasi varsta cu acela ce m-a eliberat si mi-a dat dreptul sa zbor, sa ma bucur de natura, sa ma bucur de viata. Dar, spre deosebire de primul, acesta m-a prins intre palme... si am disparut. Au ramas doar doua mici urme de apa, care erau lacrimile mele.
Acum intrebarea e: cum de pot povesti? Foarte simplu: urmele de apa au cazut pe pamant. Soarele le-a incalzit pana s-au evaporat, m-am ridicat, impreuna cu alti vapori am format un nor. Apoi, am cazut sub forma de ploaie intr-un mic pahar uitat pe undeva. A doua zi a venit un copil cu o mica bucata de sapun. Vazand ca paharul s-a umplut de ploaie, a inceput sa faca balonase si pentru a doua oara am inceput sa plutesc in acelasi mod. Si asta se intampla de fiecare data dupa ce ploua. Dar ma intreb cateodata ingrijorat:" Ce se va intampla cu mine cand COPILUL va creste?" si ma linistesc imediat: " Voi gasi altul cu sufletul la fel de bun."
Asta a fost povestioara :). Sper ca v-a placut, chiar daca nu e la nivelul fratilor Grimm, care, mie cel putin, mi-au inveselit copilaria. Imi aduc aminte ca am scris-o cu foarte mare placere, mi-a placut mult tema.
Tot ieri am gasit ceva intr-un fel foarte amuzant, pentru ca are oarecum legatura cu acest blog. O sa va arat despre ce e vorba, insa trebuie mai intai sa fac poza :)).
Kissez!
Foarte frumoasa povestioara ta. Mi-a placut mult, balonashule ;))
RăspundețiȘtergereBalonashul a crescut de atunci :)) Mersi.
ȘtergereImi place mult compunerea ta, imi aduce aminte de olimpiadele de limba romana cand ni se dadea tot felul de teme. Tin minte ca intr-un an a trebuit sa ne imaginam ca suntem o frunza...am devenit vedeta in scoala cu compunerea aia...si era oarecum asemanatoare cu a ta si era si un copil in ea ;)))
RăspundețiȘtergereCe mi-e dor de vremurile alea cand singura mea problema era compunerea pe care trebuia sa o fac pt maine :-<
Si mie mi-e tare dor :( M-au rascolit amintirile cand am gasit tot felul de lucrusoare de atunci :((
ȘtergereMi-a placut mult povestioara ta, in general evit sa mai citesc articole de acest gen deoarece ma emotioneaza si imi vin in minte 1000 de ganduri. Insa din cand in cand, e o placere sa citesti niste ganduri sincere si atat de senine. Mai astept astfel de postari.Te pup!
RăspundețiȘtergereCleo
Mersi :) E primul articol de gen, dar nu cred sa va mai surprind cu astfel de postari, pentru ca, dupa perioada aceea am scris multe, dar toate cu tenta depresiva, asa ca nu vreau sa va intristez. Plus ca le consider prea personale pentru a fi postate pe blog.
ȘtergereE foarte frumoasa povestirea ta. Balonasul a crescut de atunci, dar sunt sigura ca in interior se mai gaseste sufletul de copil.Nu am dreptate? Te pup.
RăspundețiȘtergereFoarte frumoasa povestirea ta. Chiar daca Balonasul a crescut, sunt sigura ca undeva in interiorul tau a ramas inca un copil. Nu e asa?Te pup.
RăspundețiȘtergereEste acolo, ce-i drept, il tin bine sa nu-l pierd :)) Mersi :)
ȘtergereFoarte frumoasa povestea. Si mie imi placea in adolescenta sa compun povestioare, dar se pare ca odata cu aparitia responsabilitatilor, pasiunea aceasta s-a pierdut pe undeva, pe drum.
RăspundețiȘtergereThanks. Eu zic ca pentru 16 ani a fost destul de bine :) Nici eu n-am mai scris mare lucru de vreo 4 ani :( Decat sa scriu cu tendinte depresive, mai bine deloc.
ȘtergerePovestioara ta este scrisa cu atata sensibilitate...ceva grozav...foarte frumoasa :)!
RăspundețiȘtergereHai, totusi, sa nu exageram, ca mi se urca la cap :)) Si dupa aia nu mai vad corect de atatea fumuri :)) Pupici!
Ștergeree foarte frumoasa povestioara ta!imi aduc aminte ca si eu cand eram mica scriam tot felul de povestioare si de intamplari,care...acum cand sunt mare am dat peste ele si le citesc cu drag!au ramas amintiri placute!astazi,diriginta de la liceu ne-a dat sa completam cateva intrebari lagate de liceul nostru:impresii,nemultumiri,amintiri etc.si mai jos era ca titlu"Scrisoare catre mine peste 10 ani".trebuia sa ne scriem noi o mini scrisorica pentru ultima ora de dirigentie ce va avea loc maine;cam cum ne vedem noi peste 10 ani.abia astept sa treaca anii
RăspundețiȘtergeresa ma reintalnesc din nou cu colegii mei si sa vad daca mi s-a indeplinit tot ce mi-am dorit!
Alina.
Te pregatesti de bac, sa inteleg?
ȘtergereNumai te rog sa nu speri ca nii vor trece repede! Bucura-te de tineretea asta frageda, nu te grabi sa te faci "om mare".
Iar despre dorintele pe care ti le-ai notat, iti doresc sa ti se indeplineasca si sa te faca cat mai fericita. Poti sa-mi spui si mie o dorinta de pe lista ta?? :))
hehe a fosst f amuzant :)pooop balonash:)
RăspundețiȘtergerethanks! balonasul trimite si el un pupic:))
ȘtergereFoarte interesanta povestioara ta .
RăspundețiȘtergereMi-a placut ,ce frumos cand eram copii...dornici sa mearga la gradinita ,apoi cu nerabdare la scoala ,apoi la liceu si in cele din urma la facultate (cel putin la mine asa a fost).
Pupici.
10x. eu am fost nerabdatoare sa merg la scoala doar in clasa I :))dar mi-a trecut repede :))
Ștergereiti multumesc frumos!sa dea Dumnezeu!am sa ti le spun cu drag pe amandoua,caci doua mi-am pus,le stie ''toata lumea'':imi doresc foarte mult sa devin un Wedding Planner independent si sa ma casatoresc cu actualul meu iubit.noi chiar asteptam asta,dar dupa ce termin eu cu scoala.
RăspundețiȘtergerema pregatesc si de bac!
Alina.
Bafta si la dorinte si la bac!! ITI TIN PUMNII!!
Ștergeremultumesc frumos,Alina!sa fie!!!
RăspundețiȘtergereAlina.