Minunata lume noua

  Salutare! Azi o sa va povestesc despre o carte pe care voiam de mult s-o citesc si care am observat ca are parte de multe recenzii pozitive si o multime de cuvinte de lauda. Si cum mai sunt si fana de distopii, ajunsesem la concluzia ca am pierdut prea multa vreme si ca trebuie sa vad si eu care-i treaba cu Minunata lume noua. Asa ca am luat-o din libraria online cu care v-am obisnuit deja - Libris.

   Subiectul e interesant, cel putin teoretic: actiunea are loc peste cateva secole, cand oamenii nu se mai nasc, ci sunt conceputi pe banda rulanta. Exista cinci categorii de oameni: Alfa, Beta, Gama, Delta si Epsilon. Desi primele doua categorii sunt privilegiate (ei fiind frumosi, destepti si aproape de perfectiune, chipurile!), fiecare dintre aceste categorii sunt conditionate inca din copilarie sa fie complet multumiti de rolul pe care-l au in societate. Slogane puerile, poezioare si indoctrinarea in timpul somnului cu diverse lozinci care pur si simplu le spala creierul. In plus, sexualitatea este foarte libera si incepe de la varste foarte mici. Toti apartin tuturor, deci cuplurile se formeaza ad-hoc, dureaza foarte putin si e de datoria tuturor sa "apartina" semenilor. Pe de alta parte, daca se simt usor nelinistiti, suparati, sunt indemnati sa ia cate-un gram de Soma, adica un soi de drog care sa-i ajute sa fie euforici. Toti raman tineri mult timp, iar apoi isi accepta cu cea mai mare normalitate moartea.


  Printre toti oamenii acestia, exista si Bernard, un Alfa cu fizic de o casta inferioara si care isi petrece timpul mai mult singur spre deosebire de ceilalti. E un soi de ganditor si de timid si incepe sa simta ceva mai mult pentru Lenina (o tanara din casta lui). Cumva se stabileste o legatura intre ei si pleaca intr-o vacanta in lumea salbatica. In lumea aceasta traiau oameni care inca se mai nasteau ai aveau niste conceptii asemanatoare cu cele din ziua de azi, o populatie care traia la limita subzistentei si era o curiozitate pentru cei din lumea noua. Acolo, Bernard si Lenina descopera o tipa Beta alungata din lumea noua, care a savarsit lucrul cel mai imoral cu putinta: a nascut un baiat. Acest baiat este adus in noua lume, numit Salbaticul si incepe sa analizeze si sa fie analizat.


  Repet, imi plac ideile ciudate, distopiile mereu ma atrag, sunt deschisa oricarui scenariu iesit din comun. Si am stat aproape o ora cu pagina in care scriu acum complet alba, uitandu-ma in gol, pentru ca impresia mea e atat de diferita de celelalte recenzii si pentru ca nu-mi prea place sa vorbesc foarte dur despre o carte, dar cum sinceritatea pe mine ma caracterizeaza, trebuie sa ma exprim: foarte rar am intalnit o carte care sa mi se para atat de slaba, prost scrisa si care sa nu-mi transmita nimic. Am tras opt zile de ea, de mai putin de 300 de pagini in format mic si in fiecare seara aproape ca adormeam cu ea in mana fiindca imi lasa impresia ca nu se intampla nimic. Ok, am inteles ideea cartii, nu asta e problema, insa un subiect ce parea interesant, s-a transformat pentru mine intr-o dezamagire crunta.


  Motivul principal este ca distopiile in mod normal se refera la regimuri totalitariste, la o lume complet controlata, la teroare practic. Si chiar daca personajele se indoapa cu Soma si nu realizeaza ce traiesc, cititorul trebuie sa simta acea teroare, trebuie sa razbata din paginile cartii, in mod ideal ar trebui sa te rascoleasca atat de tare incat sa nu poti dormi, nu sa-ti cada cartea pe piept.


  In al doilea rand, o carte cere o anumita actiune, citind aceste pagini aveam impresia ca nu se intampla absolut nimic. Teoretic se petreceau acolo niste lucruri, practic nu ajungeai la absolut nimic. Nu incepea ceva bine, ca ne pierdeam cine stie pe unde...


  Explicatiile de la final mi s-au parut absolut caraghioase, avand in vedere ca erau legate de niste opere elocvente pentru anii '30, dar nimeni nu ti-ar fi putut vorbi astfel de ele dupa 600 de ani cand are loc actiunea cartii.


  Dintr-o distopie de obicei tragi niste invataminte, din lumea asta minunata eu nu am putut sa extrag nimic care sa mi se para de valoare.


  Lumea asta nu era deloc inspaimantatoare - deci n-o pot considera distopie. Sa fie o lume ideala o lume in care ai relatii sexuale cu oricine si te tratezi cu Soma? Pentru mine nu, deci n-o pot pune nici la categoria utopiilor. O varza? Pentru mine, da.


  Deseori am citit comparatii intre Minunata lume noua si 1984 al lui Orwell care, intamplator, e romanul meu favorit din toate timpurile. Mi se pare absolut jignitoare o comparatie. La Orwell exista poveste, tensiune crescanda, emotii cat cuprinde, coerenta, o structura imbatabila, o distopie in adevaratul sens al cuvantului, care ma cutremura.


  Nu sunt critic literar si nici n-am pretentia ca o carte se scrie usor, nu spun ca asta trebuie sa fie parerea tuturor, insa este a mea si mi-o asum. Imi cer scuze daca am jignit pe cineva, dar credeti-ma ca nu ma puteti convinge sa-mi schimb parerea. E foarte profunda, la fel ca si dezamagirea mea. Ajungand la final, nu m-am putut intreba daca Huxley chiar a scris cartea aceasta pentru ca a vrut sa fie asa sau pentru ca i-a iesit asa.


  Ca sa nu inchei articolul pe un ton sumbru, m-am hotarat sa va fac o recomandare in materie de distopii: Povestirea cameristei de Margaret Atwood. Desi nu se ridica in opinia mea la rangul lui 1984, e tare interesanta si merita citita.



  Hai sa vedem ce ne recenzie ne-a pregatit si Gabi - http://paginidezisinoapte.ro


Kissez!



P.S. Daca era sa-mi dau drumul la toate ideile, iar scriam o postare de 3000 de cuvinte :)). M-am limitat doar la cateva.