Salutare! Mi s-a intamplat de mai multe ori sa aleg carti datorita titlului, a imaginii de pe coperta, a primei impresii. Culmea, de multe ori alegerile au fost inspirate si am descoperit povesti interesante. De curand, am patit acelasi lucru cu Pofta de ciocolata. Din experienta mea de pana acum, cam toate cartile cu si despre ciocolata, migrau mai degraba catre chick-lit, carti usoare, care uneori erau distractiv de frunzarit, dar nu aduceau prea multa valoare. Am ramas surprinsa de Pofta de ciocolata fiindca, desi debuteaza cu o poveste contemporana cu iz romance din inima Barcelonei, ajunge tocmai secolul al XVIII-lea.
In centrul acestei carti se afla o ciocolatiera, o piesa minunata si fina de portelan, care apare inca din primele randuri ale romanului. In ea incap exact trei cesti si dateaza de pe vremea cand ciocolata calda era o adevarata delicatesa rezervata celor bogati. Portelanul e atat de nobil, simplu, fara decoratiuni si poarta inscriptia Je suis a madame Adelaide de France.
Ciocolatiera e ca un prieten tacut, care vede si asculta totul, pastreaza secrete si pecetluieste istorii. Povestea incepe invers din punct de vedere cronologic si suprinde, in prima faza, povestea unui trio de prieteni care urmeaza un curs de ciocolatieri. Sara, Max si Oriol au o poveste incalcita, un triunghi amoros nedorit, dar inutil de evitat. Ciocolatiera este descoperita de Sara intr-un anticariat, la o ora la care nu te-ai astepta ca magazinul sa fie deschis: tocmai la cinci dimineata. Parca obiectul de portelan si-a asteptat noua stapana si a dorit sa fie martora la decizia Sarei de a-si alege viata. Max cel cuminte sau Oriol aventurierul? E posibil ca Sara sa-l aleaga doar pe unul dintre ei, fara sa fie tentata sa se reintoarca la celalalt? Ciocolatiera stie.
A doua poveste surprinde perioada 1850-1910 si o are protagonista pe Aurora, o fata orfana, crescuta cu marinimie de familia inventatorului Turull, alaturi de propria sa fiica, Candida. Cele doua sunt de aceeasi varsta, asa ca Aurora devine confidenta si prietena stapanei ei, insa nu uita ca ea este doar o servitoare si atat. O va urma si dupa casatorie si ii va fi loiala, desi Candida nu o pretuieste cu adevarat. Cand e nevoita sa plece din noua casa a stapanei, face un gest care nu o caracterizeaza si ia vasul din portelan din care Candida isi bea zilnic ciocolata. Ca il fura e prea mult spus, fiindca Aurora e o fata cinstita, iar imboldul de-a lua obiectul cu ea e greu de infranat. Desi parea ca Aurora va ramane o servitoare umila, destinul o face nevasta unui medic mai in varsta decat ea, iubita si apreciata de sotul ei iar ciocolatiera va fi martora acestei iubiri. Dragostea fata de ciocolata se va imbina si cu cea pentru muzica, intr-o parte memorabila a romanului.
A treia poveste se petrece in anul 1777, fiind compusa dintr-o serie de epistole trimise de Victor Philibert Guillot doamnei Adelaide. Este omul ei de baza, ajuns la Barcelona. Guilot descopera substraturile breslei ciocolatierior, o cunoaste pe Marianna, sotia unuia dintre ei, intra in tot felul de incurcaturi in care evenimentele si personajele reale, se imbina cu cele fictionale. Din nou, ciocolatiera este prezenta, in chip de cadou de la madame Adelaide catre Marianna.
Fiecare poveste este scrisa intr-un mod diferit, de parca chiar a fost istorisita de persoane diferite. Obiectul de portelan e martor la atatea intamplari, pierdut si regasit, ciobit, iubit si urat, dar mereu alegandu-si cate o stapana cu o poveste impresionanta, pe masura celei care o comanda: insasi madame Adelaide, una dintre fiicele regelui Ludovic al XV-lea.
O carte mai mult decat interesanta, construita aproape ireprosabil de Care Santos. O recomand iubitorilor de antichitati, celor carora le plac povestile captivante si iubitorilor de ciocolata, in toate formele ei. O gasiti pe Libris si va promit ca nu veti regreta daca o veti citi.
Kissez!
Comentarii
Trimiteți un comentariu